Dear familly...

 Nu am mai scris nimic de un an, foarte neobișnuit pentru mine, eu care mereu am scris ce am simțit, ce am gândit. Acum sunt la Budapesta, mi-am luat câteva zile de concediu ca să schimb mediul, să mă relaxez, să mă odihnesc, să îmi acord puțină atenție, pentru că simt că de multe ori am uitat de mine. Asta e ultima seară aici, mâine mă întorc acasă și voiam să scriu câteva rânduri despre cum se tot schimbă lumea în care trăiesc, cu repeziciune și fără prea multe avertismente, să scriu despre cum mă simt acum, când parcă văd lucrurile mai clare, să scriu că trebuie să fiu recunoscător că trăiesc totuși vremuri bune în care nu îmi lipsește nimic și nu mă tem pentru viața mea. Și că deși duc o viață relativ bună simt că lucrurile în lume se vor tot înrăutăți în viitor și cred că ar trebui să mă bucur din plin de orice am în prezent. Dar nu voi mai scrie momentan despre toate astea pentru că am primit un alt telefon de acasă, o altă situație de criză, la care eu ar trebui să răspund, dar…nu știu cum să mai reacționez, cum să îmi găsesc cuvintele. Anul acesta a fost plin de astfel de situații…Dar dacă mă gândesc mai bine, tot timpul a fost așa… Cred că din cauza asta am fugit cât mai departe, de asta nici nu am fost prea dornic să revin de multe ori în sânul familiei. Cumva crizele din ultimul timp ne-au mai apropiat, dar simt că e totul toxic și creierul meu refuză să se mai implice. Nu poți la infinit să treci prin așa ceva. Eu nu pot. Cu copilăria pe care am avut-o, totul este despre instinctul de a fugi. Familia este ceva apropiat, drag, și țin la fiecare, dar nu stiu de ce trebuie să fie totul așa de dificil. Am tot zis că voi merge la psiholog ca să îmi rezolv toate traumele din copilărie, să mă confrunt cu motivele pentru care am fugit, dar am tot amânat... Dar știu că pentru psihicul meu și liniștea mea sufletească asta va trebui să fac cât mai curând. Fuga nu este o soluție!

Caietul de retete

 

Caietul cu rețete nu mai există din păcate dar voi încerca să spun povestea acestuia și a personajelor din jurul său.

Bunica a avut o copilărie grea și o viață plină de muncă, de dimineața până seara târziu, munca din greu la câmp, munca cu animale din curte, a avut de crescut 4 copii cu mai nimic. A lucrat la CAP și a trebuit să învețe să se descurce cu neajunsurile, trăind într-un sat de câmpie, un sat înconjurat doar de câmpuri  agricole cultivate cu cereale și lipsit de pomi fructiferi în afară de corcoduși.  Așa că nu avea timp să se ocupe de un caiet de rețete, iar mâncărurile și deserturile pe care le făcea erau foarte simple din puținele ingrediente avute la dispoziție, și de cele mai multe ori folosea diverse trucuri ca să le lungească  (să ajungă pentru toată familia). Din acest motiv mama își amintește cu puțin entuziasm despre mâncărurile copilăriei ei și foarte puține feluri de mâncare pregătite de bunica i-au rămas plăcute în amintire. Eu îmi amintesc cu drag de la bunica de ouă ochiuri, scovergi cu brânză sau gem, colorezi, păsat.

Mama pe când era foarte tânără a ajuns în casa în care locuia tatăl meu și bunicii lui care l-au crescut de mic. Mama nu știa pe atunci să gătească mai nimic (doar clătite, orez cu lapte), și a avut la dispoziție vreo 10 luni să învețe ceva, atât s-a scurs din momentul mutării și până când bunicul tatălui meu a murit iar soția sa (bunica tatălui meu) s-a oprit brusc din a mai găti ceva. Străbunica a fost în tinerețe bucătăreasă la familia de boieri din apropiere și știa să găteasca rețete mai sofisticate pentru vremea aceea precum mâncare de limbă cu măsline. Mama a început să descopere astfel gustul mâncării adevărate și pe parcursul anilor s-a desăvârșit în ale gătitului. Ajungând mai târziu să fie renumită pentru gătitul ei printre colegele de serviciu, răsfățându-le deseori cu gogoși, diverse mâncăruri cu mămăligă și multe altele, însuflețind astfel fiecare petrecere cu multă bucurie.

Caietul cu rețete al mamei mele a luat naștere în timpul comunismului (anii ’80), era vechi și îngălbenit, fragil și cu pete de grăsime, scris cu pix, creion și stilou, de diferite culori (roșu, albastru, negru), scris în grabă sau scris îngrijit, cu pagini îndoite, dezlipite sau rupte, dar per total se ținea încă bine. Tot ce prindea nota în caiet și apoi încerca. Conținea o mulțime de rețete de prăjituri: Albă ca zăpada, prăjitură cu foi de napolitană, prăjitură mimoză (foi cu miere, cremă și pastă de coarne), prăjitură Lica, prăjitura cu albuș, prăjitura cu gălbenuș, chec în 2 culori, plăcinte, cornulețe, fursecuri, salam de biscuiți, cozonac. Conținea și câteva foi cu rețete provenite din diferite surse care așteptau să fie transcrise în caiet.

Ce s-a întâmplat cu caietul?

Caietul se afla lângă soba din bucătărie, alături de reviste cu rețete și diverse pliante, ziare. Într-o nefericită zi caietul a dispărut și presupunem că bunica a încercat să aprindă focul cu lemne și din întâmplare caietul cu rețete al mamei a sfârșit pus pe foc...

Deși mama știa deja multe dintre rețete pe de rost, caietul a fost prezent pe masa din bucătarie la toate sărbătorile importante și în foarte multe duminici din copilăria mea, duminica fiind ziua mult așteptată de mine pentru dulciuri și prăjituri. Când am crescut mai mare am început să o ajut la pregătit prăjituri, apoi am început să ne împărțim sarcinile de sărbători, eu făcând anumite prăjituri, iar mama mai mult mâncăruri. Mai târziu m-am mutat singur în Brașov cu facultatea și încet încet am încercat diverse rețete, iar acum mă străduiesc mereu ca duminica să fac un desert. Întotdeauna este o plăcere să am musafiri la masă, iar în fiecare zi vorbesc cu mama la telefon și ne întrebăm ce am gătit sau ce mâncăm.

Eu nu am un caiet de rețete, din timpul facultății am început să salvez diverse rețete ușoare de pe internet, la un moment dat am început să le transcriu în Word, să le corectez sau să le îmbunătățesc, să le uniformizez ca format și stil, am reunit o parte din ele printate și așezate într-un biblioraft. Acum însă salvez postările de pe Facebook  cu rețete interesante sau pun bookmarkuri în Chrome, totul este virtual.

Bunica a împlinit anul acesta 90 de ani și din păcate de aproape un an se află într-un centru pentru vârstnici, nemaiputând să se îngrijească singură, dar nerabdătoare să se întoarca la casa ei. Mama o sună zilnic și o vizitează o dată pe săptămână și îi duce câte puțin din ce gătește sau ce îi este poftă bunicii mele să mănânce. Când mă întorc de acasă la Brașov, mă opresc și eu la bunica, îi duc pachețelul de la mama și o rog să mănânce ca să nu se strice de la căldură, uneori mănânca cu poftă ceva, alteori le pune deoparte pentru mai târziu.

De multe ori când ne întâlnim ne amintim  cu mare regret fapta de neuitat a bunicii și că s-au pierdut atât de multe rețete bune, consacrate în familia noastră. Mama a încercat să rescrie mai târziu caietul, din memorie, de pe la rudele cărora le dăduse câte o rețetă sau din alte rețete întâlnite, dar nu mai este …“Caietul”. Apoi s-a tot axat pe revistele cu rețete și fotografii interesante, iar în prezent cu rețetele de pe internet  care sunt accesibile tuturor.

Oameni dulci amărui

 Of, a trecut atât de mult timp de când nu am mai scris și s-au întâmplat o mulțime de lucruri în tot acest timp.

A venit un teribil război, valuri de refugiați, se conturează o criză financiară, inflație, scumpiri și măriri de prețuri la carburanți, energie, gaze, creșteri de taxe și impozite, caniculă, secetă, culturi de cereale  compromise, incedii de pădure, revenirea covidului, monkey poks. Totul merge tot mai rău și înspre mai rău. Și oamenii…

Este cumplit să realizezi că un om pe care îl admirai  atât de mult este cu totul altcineva decât ai crezut. Cum unii oameni își fac o imagine total alta față de ceea ce reprezintă ei cu adevărat.

Ce dezamăgire imensă atunci când descoperi că un proiect minunat, care a crescut într-un an cât alții în 7 riscă să se ducă pe apa sâmbetei. Când pui suflet și te dedici atât de mult acestei cauze și povestești cu entuziasm atât de multor oameni. Și când acesta se contopește cu un alt proiect minunat și abia aștepți să vezi rezultatele și totul se transformă într-un mare fiasco chiar din prima zi.  

Și neputința când te gândești că atât de mulți oameni au crezut în cauza aceasta și au avut încredere și au sperat că va fi mai bine, și când te gândești că cineva aruncă totul în aer, fără să îi pese că strivește atâtea inimi de oameni frumoși. E foarte trist și simt că după atâtea dezamăgiri, e tot mai greu să acorzi încredere oamenilor.

 

 

Alte vremuri

 Acum 2 ani începeam să trăim niște vremuri terifiante, dramatice, odată cu extinderea virusului Covid în România, în Europa, în lume. Nu știam la ce să ne așteptăm, dar clar toate gândurile erau îndreptate către ce era mai rău. Au trecut 2 ani de atunci, au murit 63.000 de români de covid, ne-am obișnuit cu implementarea și relaxarea restricțiilor, cu purtatul măștii, cu distanțarea socială, ne-am creat o nouă normalitate și ne-am obișnuit cu ea. Și acum ne îndreptam spre normal, odată cu scăderea periculozității noilor mutații. Dar trăim acum alte vremuri și mai dramatice, și mai tulburătoare, vremuri pe care nu am crezut că le putem trăi în 2022 și atât de aproape de noi.

Pe 24 februarie Rusia a invadat și bombardat întreaga Ucraina…

Au început să curgă știrile de peste tot, au început să apară încet primii refugiați ucrainieni la noi în țară. Oamenii, ONG-urile au început să se mobilizeze, să strângă alimente și haine, să se ducă la vamă ca să le fie de ajutor ucrainienilor.

În Ucraina s-a instaurat legea marțială iar de vineri nu au mai lăsat să iasă din țară bărbații cu vârste între 18 și 60 de ani, așa că au început să vină doar femei și copii, uneori bunici, uneori căței sau pisici. Au apărut o mulțime de studenți străini, la un moment dat erau 800 de indieni într-o sală de sport, refugiați afghani care fugeau pentru a 2-a oară din calea unui război. Oameni cu cancer, copii care trebuiau să facă chimioterapie urgent, femei însărcinate…o mulțime de cazuri, de situații urgente. Românii și mulți alți oameni de peste tot s-au mobilizat extraordinar pentru a le sări în ajutor ucrainienilor, oferind transport , donații sau chiar propriile case. S-au colectat o mulțime de alimente și alte lucruri peste tot în țară și au plecat încărcate către granițele cu Ucraina mașini, dube, camioane.

În Ucraina oamenii se adăposteau în subsoluri și la metrouri pentru a scăpa de bombe…foarte mulți erau disperați să găsească o cale de a pleca din Ucraina cât mai repede ieșind prin Moldova, România, Ungaria, Slovacia sau Polonia. Cea mai mare parte ies prin Polonia. O mulțime de femei rămase în diverse părți ale Ucrainei, cu 1, 2 sau 3 copii. Crescători de diverse rase de câini care nu știau cu ce să transporte cei 10-20 de câini, străini de diverse naționalități blocați în diverse orașe.

Au ajuns foarte mulți refugiați prin toată România, trecând pe la Sighetul Marmației, Siret sau Isaceea. Mulți pleacă după o noapte mai departe către Vest spre Germania, Polonia, Italia, Norvegia, Lituania. Alții merg către sud, la București, pentru a lua avionul către alte destinații mai îndepărtate. Unii rămân în România, pentru a își aștepta soții, tații, frații sau poate că speră ca tot coșmarul să se termine curând și să se întoarcă acasă.

De când a început invazia trăim mulți dintre noi conectați în permanență la telefon și la televizor, la diverse surse de informații sau canale, pentru a fi mereu la curent cu noile situații, dar și pentru a oferi ajutor în cazul în care este nevoie în zona ta de ceva. Este epuizant…dar nu avem ce face. Unii conduc sute de km pentru a transporta refugiați, alții stau în vămi și așteaptă ore întregi în frig pentru a ajuta. Eu stau acasă cu sufletul la gură, cu milă și groază, și frică…neputincios de cele mai multe ori. M-am înscris pe mai multe liste pentru a găzdui un cățel sau 2 persoane, momentan nu am fost contactat, în Brașov au ajuns deja mulți refugiați dar s-au găsit soluții pentru aceștia.

Este incredibil ce putem trăi acum și din păcate nu putem ști la ce să ne așteptăm peste 1 ora, sau mâine, sau peste o săptămână, o lună deja este prea mult. Scenariile sunt multe, variabile destule, cel mai înfricoșător este cred pentru întreaga lume un al 3-lea război mondial. Lucrurile par să se tot agraveze, iar Putin cred că e decis să meargă până la capăt cu orice preț și nu știu dacă îl va putea opri cineva. Poporul rus a încercat să protesteze în stradă împotriva războiului și câteva mii au fost brutal arestați…În multe părți ale lumii au fost proteste împotriva războiului sau acte de solidaritate cu Ucraina. UE a impus o serie de măsuri împotriva Rusiei și financiar cred că le va fi foarte greu, dar în continuare mor tot mai mulți oameni în Ucraina…oameni ca și noi, care săptămâna trecută, pe vremea asta, își vedeau de viețile lor, de rutina lor, fără să știe că vor trebui să fugă în curând pentru viața lor doar cu câteva lucruri într-un troller…

 De multe ori mă gândesc că probabil și noi românii va trebui să fugim sau să luptăm. Sau vom fi nimiciți de rachetele nucleare rusești și totul se va termina…

 

Octombrie la Sibiu

Octombrie la Sibiu.

Cand ma gandesc la oameni, ma gandesc ca la un puzzle. Fiecare om este format din o multime de piese de puzzle, mai lucioase, mai tocite, piese lipsa, cazute pe jos si acoperite de covor, piese mai intunecate...fiecare piesa este o mica parte din viata noastra. Una din piesele cele mai importante ale puzzle-ului vietii mele este acel octombrie din 2012... 

De multe ori scrisul m-a ajutat sa ma eliberez, in cele mai dificile momente a fost o adevarata terapie. Dar ori de cate ori am vrut sa scriu despre acea zi din octombrie care mi-a dat viata peste cap, ma blochez. Desi am totul la fel de viu in minte ca si cum s-a intamplat ieri...voi incerca sa scriu totusi mici fragmente, cum imi vin in minte, si cu scperanta ca intr-o buna zi se va transforma intr-o povestioara cu cap si coada. O povestioara care sper ca va ajuta si altii care au trecut prin situatii asemanatoare.

La 23 de ani am avut un pneumotorax-hemotorax spontan. Adica spatiul dintre pleura si plaman care in mod normal e gol, la mine s-a umplut cu aer si sange, ceea ce a dus la oprirea/diminuarea expansiunii plamanului stang. Cand am aflat ce am, gandul mi-a zburat la Grey's anatomy, Dr. House si ER. Eram mare fan al serialelor medicale. Stiam de pneumotorax. Victimele accidentelor aveau nevoie urgent de interventie. Cand eram in spital, am tot fost intrebat daca am avut vreun accident, daca am cazut, daca am fost batut...si nu le venea sa creada ca nu mi s-a intamplat nimic de genul asta. Ma trezisem de dimineata, am luat micul dejun, am baut cafea, mi-am fumat tigarea de dimineata apoi am urcat in camera de hotel sa imi fac bagajele pentru ca trebuia sa ma intorc inapoi in Brasov. Pe cand faceam bagajele, am inceput sa simt o durere puternica in piept...am crezut ca m-a tras curentul, ca am vreun junghi, spasm, something...am luat un Panadol in speranta ca ma va lasa durerea...nu s-a intamplat asta.

 Cred ca pe la 13:00 eram la urgente, si desi mai erau oameni care asteptau sa fie preluati, pe mine m-au bagat inaintea lor, foarte repede. Mi s-a luat sange, am fost dus la Radiografie, am asteptat rezultatul. Tot personalul se uita oarecum ciudat la mine, ca un baiat asa tanar ca mine a venit la urgente cu durere in piept. Dupa  ce au vazut radiografia, au inceput sa fie mai ingrijorati, mi-au spus ca trebuie sa asteptam medicul de la chirurgie si el imi va spune mai multe. Nu imi mai amintesc ce m-a intrebat, ce mi-a spus, dar vestea ca trebuia sa ma "opereze" urgent mi-a cazut ca un pietroi in cap. Nu imi venea sa cred. Desi aveam o stare asa de usoara plutire, o ameteala, o euforie, am tot incercat sa ma lamuresc ce se intampla si ce putem face. Am insistat sa ma lase sa plec la Brasov, sa ma operez acolo, pentru ca acolo aveam cunostinte si eram mai aproape de casa, de ai mei...in Sibiu nu cunoasteam pe nimeni. Mi-a zis ca nu imi recomanda sa fac asta. Risc sa nu mai ajung...Trebuia cat mai repede sa faca interventia. Am acceptat in ideea ca am realizat ca este grav si urgent si nu prea am de ales. Nemaivand pana atunci nici o interventie chirurgicala, nu stiam la ce sa ma astept. Am anuntat ca am lentile de contact si ca va trebui sa mi le scot daca ma vor adormi, am intrebat daca imi vor pune sonda, auzisem de la altii cat de dureroasa era procedura asta si muream de frica. 

Nu am mai fost lasat sa merg sau sa stau in picioare, a venit un brancardier cu un scaun rulant si m-a dus la etajul 1. Mai tarziu aveam sa fca haz de necaz, sau sa rad de ironia sortii de a ajunge imediat de la etajul 11 al unui hotel luxos din centrul Sibiului, la etajul intai al spitalul de urgenta, la sectia chirurgie, intr-un salon cu 4 paturi, fara toaleta, fara intimitate. Erau doar 2 pacienti, un tanar care urma sa se externeze in urmatoarele ore, si un rrom varstnic care avea sa imi fie coleg de salon pana in ultima zi. Tanarul mi-a dat incarcatorul lui ca sa imi incarc telefonul, apoi mi-a dat un pet de 2 litri cu ceai, si o rola cu leucoplast antialergic (hipoalergenic cred). Nu am inteles atunci ce era cu leucoplatul si nu am dat mare importanta atunci, dar aveam sa aflu mai tarziu.

Am ales sa nu imi anunt familia, decat dupa ce ieseam din sala de operatii, pentru a fi mai linistiti ca totul este ok, decat sa stea panicati nestiind cum va decurge operatia. Ai mei nici nu stiau ca sunt in Sibiu.

Mi s-a spus sa ma schimb in pijamale, daca am cu mine si sa astept ca trebuiau sa mai vina rezultatele la ceva analize.  

Destul de repede au venit si m-au condus in sala de operatii, m-am urcat singur pe masa, mi-am dat bluza de pijama jos, mi s-au luat ochelarii, am avut un paravan ca s anu vad ce imi faceau. Medicul mi-a spus ca va face interventia intr-un loc mai ok de pe pieptul meu, pentru ca sunt tanar si sa nu imi complice viata. Nu stiu ce calmante mi-au dat, dar am simtit o intepatura, o taietura, o impunsatura si apoi am auzit sangele cum curgea intr-o galeta de pe jos ca de la un robinet deschis si parca durerea nu mai era atat de apasatoare in pieptul meu. Mi-au introdus un tub de plastic in piept prin acea gaura, iar in salon au conectat la priza de oxigen din perete si la un recipient din sticla care statea pe podea. Procedura aceasta in termeni mai simpli, si din ce am observat eu, oxigenul care intra, forta sa iasa sangele si aerul care il aveam in interior, ducandu-le in recipientul din sticla. La inceput lichidul din recipient era rosu, iar pe masura ce au trecut orele si zilele s-a tot deschis la culoare si a fost tot mai putin.

Cred ca era vreo 4-5 dupa amiaza cand eram instalat astfel in pat, in salon, atunci am sunat-o pe mama si i-am dat vestea cea ingrozitoare. Nu stiu cum s-au mobilizat, dar ea si fratele meu au plecat destul de repede spre Sibiu. Au ajuns noaptea, cred ca era vreo 1. In salon era intuneric, si eram doar cu colegul batran. Cand au intrat ai mei, eu eram in pat cu petul gaurit si dat cu leucoplast pe margini pentru a nu te taia, si urinam in el.  Petul acela mi-l adusese o infirmiera caruia ii dadusem niste bani ca sa aiba grija mea. Cred ca era prima data de cand ajunsesem in acel spital. Am tras patura peste si am incercat sa le fac semn sa iasa totusi afara. Saracii de ei, nu vedeau si nu intelegeau nimic. Intr-un final au realizat si au iesit imediat. Au discutat cu medicul meu. Si pentru ca era tarziu au intrebat daca stie vreo pensiune. Medicul le-a spus ca pot sta  si in spital daca vor, mama intr-un salon de femei si fratele in salon cu mine. Nu au vrut, au multumit si s-au dus la pensiunea recomandata de medic. Aceea era toata ocupata si au intrebat un taximetrist. Acesta i-au dus la o asa zisa pensiune, care era amenajata intr-un garaj, fara caldura, fara apa calda, si mama si fratele meu au fost nevoiti sa doarma impreuna intr-un pat ingust...Nu si-au adus nimic pentru ei, nici schimburi, nici altceva. Mie imi adusesara niste chestii, dar la ei nu s-au gandit deloc...

A doua zi au venit la mine la spital si erau daramati de tot, obositi si nedormiti...si mi-au spus ca trebuie sa plece inapoi acasa, fratele meu era chemat de catre seful lui la serviciu, nevrand sa il inteleaga ca are o urgenta in familie. Am insistat ca mama sa ramana in Sibiu, pentru ca nu aveam pe nimeni, si in scurtul timp petrecut acolo, am realizat ca nu ma pot descurca singur, tintuit la pat, conectat la oxigenul din perete. In plus nu era nimeni in tot Sibiul care ar fi putut sa imi aduca ceva...si ea a ramas. Inainte sa plece fratele, au cautat o pensiune decenta pentru mama, si au gasit una oarecum aproape de spital, de care mama a fost tare incantata, fata de cea ingrozitoare in care isi petrecuse prima noapte. Si astfel timp de 4 zile lungi, mama a facut naveta dimineata si seara intre pensiune si spital. Dimineata venea pe jos, si imi lua ceva de mancare de la poarta spitalului si seara tarziu pleca cu un taxi pentru ca era intuneric si ii era frica, si nici nu cunostea orasul si nici pe cineva. A fost tare bucuroasa cand a intalnit un taximetrist amabil care locuia langa pensiunea in care ea era cazata.

Primele 2 zile am fost foarte euforic, probabil de la medicamentele administrate. Cred ca am spus multe prostii...In prima zi am si postat pe Facebook o poza care mi-o facusem singur in care mi se vedea branula pe mana stanga si tubul iesindu-mi din piept, o fotografie care i-a ingrozit probabil pe prietenii mei de atunci, dar eu nu realizam, deja asta era realitatea pe care eu o traiam. 

In prima noaptea nu prea am dormit, medicul venea des sa ma verifice si mai ales prresiunea oxigenului care iesea din perete. 

Ziua incepea la ora 5 cand venea o ingrijitoare, care aprindea toate luminile din salon, deschidea fereastra si spala pe jos. Apoi veneau asistentele, venea mama care se aseza saraca pe un colt din pat, sa nu ma deranjeze. Apoi pe la 8 venea vizita medicala, mama era scoasa afara, iar toti medicii discutau rapid despre fiecare caz in parte. Era un domn doctor mai in varsta, care cred ca era coordonatorul celorlalti, si incerca sa faca zambaind o mica gluma cu mine la final. Avea ceva parca din alte vremuri, ceva ce ceilalti mai tineri nu aveau.

Apoi venea mancarea, o felie de paine, cu o lingura mare de margarina pusa pe o felie de parizer si ceai. Ceaiul eram intrebati daca vrem indulcit sau neindulcit. Eu mare amator de dulciuri si iubitor de zahar am cerut bineinteles indulcit. Si am primit un ceai neindulcit...mama avea sa imi spuna mai tarziu, ca motivul pentru care ceaiul indulcit era defapt neindulcit, se datora faptului ca zaharul era inchis in vestiarele asistentelor. 

Imi amintesc ca in toate acele zile care au parut o eternitate, aveam o pofta nebuna de mancat, desi nu faceam niciun efort, stand doar in pat. Mama imi  aduce ceva mancare fast food si cate o prajitura. O data a adus chiar 2 prajituri si le-am mancat pe amandoua. Mi-a parut rau apoi ca nu i-am lasat ei una din ele... Intr- o zi au adus de mancare gris cu lapte, si desi de obicei refuzam "mancarea" lor, atunci mi s-a facut pofta nebuna de gris cu lapte si le-am cerut o portie. Ei, grisul cu lapte, era fara lapte, defapt era cu apa si atat, fara zahar, fara altceva...Dar l-am mancat, pentru ca nu mai puteam de pofta.

Eu m-am trezit in spital, tintuit la pat, si conectat la priza de oxigen din perete in permanenta, fara sa pot fuma, fara sa pot bea cafea, fara alcool, fara sa pot iesi afara sa ma bucur de aer curat sau de soare. M-am trezit luptandu-ma cu viciile mele. Colegul meu de salon, desi era cu plamani praf, el  iesea afara din salon, si se ducea afara si fuma.   

In restul zilei veneau vizitatori  la pacienti si studentii in practica care aveau nevoie de studii de caz. O fata tare amabila a venit intr-o zi la mine si i-am spus de la inceput ca nu am ce sa ii ofer, nu sufar de nici o boala, ai mei sunt sanatosi, sunt un caz neinteresant, dar ea a continuat sa isi noteze...

In alta zi, a venit un grup mare de studenti, baieti si fete, si s-au asezat in fata patului si asteptau sa le spun diverse informatii, dar uitandu-ma la ei, ma vedeam pe mine, eram cam de aceasi varsta, eu terminasem facultatea de psihologie in urma cu doar 4 luni, si eram atunci la master anul 1. Si eu fusesem in vizita de practica in spitalul de psihiatrie, la centrul de hipoacuzici, la centrul pentru persoane nevazatoare, la gradinite. Si eu imi traisem viata ca si ei, iar acum eram in acel pat, fara voia mea. Si nu am mai putut vorbi, durerile si neputinta m-au coplesit. Ochii cred ca mi s-au umplut de lacrimi si in gat simteam un ditamai nodul. Am dat din cap ca nu pot si au inteles si au plecat mai departe...

 Abia asteptam sa plec din acel salon, sa ajung acasa, sa ma bucur de soare, de natura, de aer curat. Patul meu era primul de langa usa, iar pana la fereastra mai erau alte 3 paturi. In cel de langa mine, a venit un barbat in varsta, foarte grijuliu cu mine, care pana sa il opereze m-a ajutat cu tot ce a putut, inclusiv sa imi tina moralul ridicat si sa glumeasca. Avea o hernie inghinala foarte urata, care trebuia operata de mult timp si pe care o tot amanase. Dupa operatie a avut dureri mari si nu mai vorbea atat de mult ca inainte, dar nu s-a plans si a suferit in tacere, desi stiu ca suferea mult, langa mine...

Apoi in patul urmator era acel varstnic rrom, care desi era cu plamanii praf inca fuma, si care doctorii nu prea mai aveau ce sa ii faca. In fiecare zi intreba cand poate sa plece acasa. Nu mai vroia sa stea deloc acolo. Cred caa fost externat cu o zi inaintea mea, si a asteptat impreuna cu sotia ore bune, pana cand a venit o ambulanta sa ii transporte acasa, intr-un sat din apropierea Sibiului.  Sotia il vizitase aproape zilnic. Si din pacate trebuie sa spun, ca ea mirosea ingrozitor. Iar acel miros cred ca era singurul pe care il simteam in afara de cel de clor.

In ultimele zile, a venit si un al 4 lea barbat, asezat in patul de la fereastra. A venit insotit impreuna de 2 femei, probabil sotia si mama, si amandoua au parut deranjate de mirosurile neplacute din salon si ne-a intrebat de ce nu deschidem fereastra. Domnul avea de facut o operatie mai simpla, avea o chestie crescuta pe una din fese. A ramas dupa externarea mea, dar cred ca nu foarte mult. 

In primele zile am aflat de la o asistenta ca pot fi decuplat de la oxigen pentru scurt timp, numai sa nu afle domnul doctor. Si atat mi-a trebuit. Cel putin o data pe zi, o trimiteam pe mama sa caute o asistenta care sa vina sa opreasca oxigenul din perete, sa imi puna  o pensa pe tubul care imi iesea din piept si sa il decupleze de la cel din priza. Cu o mana care tinea ridicata in aer acea pensa, care arata aprope ca o foarfeca metalica, mare si grea, astfel incat sa nu o las ca greutatea ei sa imi miste tubul din mine. Orice miscare a tubului din piept imi provoca dureri mari, pe langa durerea constanta si senzatia ca e ceva acolo care nu ar trebui sa fie. Sprijinit cu o mana de mama, in pantaloni de pijamale si bustul gol, cu acel tub iesindu-mi din piept, si pensa tinuta in aer, cu pasi marunti ne indreptam pe culoarul catre toaleta, trecand pe langa o multime de oameni, care se holbau neincetat la mine. Toaleta care era la ceva distanta de salon, avea niste usi vechi,  fara niciun fel de incuietoare, fara sa stea vreo usa macar inchisa, fara sapun sau hartie igienica si probabil daca as fi mers noaptea as fi constatat ca nu ar fi avut nici lumina. O rugam pe mama sa stea in usa si sa nu lase pe nimeni sa intre peste mine. Nu stiu de cate ori a reusit sa faca asta saraca, dar intr-una din dati, m-am trezit peste mine cu un barbat agitat, eu imi tineam pensa cu grija si incercam sa imping cu piciorul in usa ca sa nu ma darame. Nu puteai face mare lucru in acele conditii, dar tot mai bine era decat sa folosesc in pat acel pet gaurit. Scaun nu am avut deloc in cele 5 zile, si desi medicul ma intreba mereu daca am avut, eu ii spuneam ca da, ca e normal, de frica sa nu imi dea vreun laxativ si sa nu aiba cine sa ma decupleze de la aparat si sa fac pe mine in pat. Multi ani mai tarziu am aflat ca si alti pacienti nu au avut deloc scaun pe perioada internarii, si ca ar fi vorba de un sindrom legat de internarea in spital, si in asemenea conditii. 

In ultimele zile a vorbit mama cu o asistenta pentru a ma spala undeva, si ia dat cheia da la dusul lor, al personalului medical care arata destul de normal si decent. Acolo, asezat pe un scaun, tinadu-mi nemiscata pensa cu mana, m-a spalat mama pe cap, probabil dupa vreo 20 de ani de cand facuse asta ultima data. Apoi a iesit si am facut singur un pseudo-dus cu o singura mana si cu acea pensa nenorocita si tub enervanant iesindu-mi din piept. Ajuns in salon ma vede asistenta sefa, care a fost cea mai umana dintre toti, de la inceput si pana la sfarsit, si ma intreaba daca nu mai vreau sa fac si altceva inainte sa ma conecteze la aparat din nou. Nu am inteles pe moment ce incerca sa imi spuna, dar cred ca era vorba de de spalat pe dinti. Intr-adevar, din dimineata  in care ajunsesem la spital nu ma mai spalasem pe dinti. Dar eram atat de epuizat de tot chinul cu dusul, plus distanta mare pana la el si inapoi, incat am rugat-o sa ma conecteze inapoi la aparat. A doua zi, am reusit sa ma spal pe dinti la chiuveta din salon, asistat/privit de toata lumea care era in jur, dar asa bine a fost, o urma de normalitate, o mica farama din lumea mea de dinainte. Apoi m-am asezat din nou in pat si m-am lasat cuplat la oxigen.

Intr-o zi, nevenind nici o asistenta, si infirmiera vazand ca sunt nerabdator sa fiu deconectat, s-a oferit sa faca ea asta, ca stie cum se face ca doar a vazut la asistente. M-am bucurat eu pe moment, dar mai tarziu, cand medicul meu a verificat presiunea oxigenului si-a dat seama ca a umblat cineva si ca nu este ok. A tot insistat sa ii spun cine a facut-o si tare s-a mai enervat cand a aflat ca a fost una din infirmiere. Da, acum cand ma gandesc in urma, realizez ce prostie uriasa am facut si eu si infirmiera...

  Era sa uit de leucoplast...intr-una din zile, pe cand imi verificau tubul si gaura din piept, imi curatau zona, unul din rezidenti  ma intreaba unde imi este leucoplastul, dar eu ametit de durere si inocent nu am inteles ce vroia de la mine...le spune celorlalti amarat si printre dinti ca nu am leucoplast si le intinde o rola de leucoplast de a lor ca sa imi fixeze bandajele pe piept. Aveam sa aflu datile urmatoare, la urmatoarele pansari ca acel leucoplast normla se facea una cu pielea si ustura al naibii cand se desprindea. Rola care mi-o daduse acel coleg tanar din salon, nu stiu pe unde s-a ratacit...dar am inteles cat de important era. 

Nu mai aveam rabdare, abia asteptam sa plec...

La ultima vizita medicala, cand am auzit ca in acea zi imi vor scoate tubul si ma vor externa nu mi-a venit sa cred. Imi amintesc ca era o zi foarte insorita si senina, si ma simteam usurat. In ziua internarii ploua si era inorat, o vreme deprimanta, iar acum, aveam sa ma bucur de aerul fain de afara. Pe la pranz, mi-au scos in sfarsit tubul din piept. A fost ingrozitor, am crezut ca lesin de durere... dar, am scapat. Am tot asteptat ca mama sa rezolve cu actele de externare, iar intre timp, cand am prins o asistenta in salon am rugat-o sa ma ajute cu scosul branulei. M-am gandit sa fiu gata de plecare cand avea sa se intoarca mama.  A dat ochii peste cap si mi-a scos branula, m-a umplut de sange, mi-a dat in scarba niste vata sa imi opresc sangerarea...dar pentru mine nu mai conta. Eram aproape liber. Scapam in curand de ceea ce semanase cu o inchisoare.

Cat am fost internat in spital, am intalnit multi oameni sufletisti, oameni carora le era sincer mila de mine si de tineretea mea, care imi citeau pe fata chinruile prin care trec, oameni carora le multumesc pentru ca au fost oameni. 

In Sibiu eu am ajuns pentru prima data intr-un noiembrie din 2007, la un concert Scorpions. Cel mai fain concert ever. Piata Mare era plina plina de oameni, unii chiar erau agatati in copaci sau pe stalpi, si desi afara era foarte frig, in mijlocul acelei multimi nu simteai absolut deloc frigul, ci doar muzica.

Apoi am venit in Sibiu in acel octombrie din 2012, si de la bal am ajuns la spital, fara niciun fel de avertisment sau vreun semnal de alarma inainte. Din turist am devenit pacient.

Am revenit de atunci in fiecare an in Octombrie, si desi am mai fost uneori si vara, pot spune raspicat ca Sibiul in octombrie este minunat, aerul, culorile copacilor, cerul senin, melancolia oamenilor ma faa sa revin mereu in Octombrie. Sa imi amintesc ca sunt bine, ca am avut o incercare grea, ca cineva acolo sus a incercat sa imi spuna ca nu este ok felul in care traiesc si ca trebuie sa schimb ceva. Ca nu sunt invincibil si nici indestructibil. Medicii au fost foarte categorici in privinta fumatului si mi-au spus destul de ferm ca nu ar mai trebui sa fumez vreodata, daca vreau sa fiu bine. Si nu am mai fumat deloc din acea dimineata din 14 octombrie 2012. Am acum 9 ani sanatosi.

Studiile spun ca pneumotoraxul spontan apare frecvent la baietii tineri, caucazieni, slabuti, si eventuali fumatori. Iar tot studiile existente spunca cei care au avut un pneumotorax, au sanse mari ca in timpul vietii sa aiba un al doilea la aceleasi plaman, la celalalt sau chiar la ambii. In acel caz este necesara o interventie chirurgicala mai ampla. Am trait mult timp cu frica asta iar la orice mica durere in piept ma panicam. In timp m-am mai linistit, asta pana a aparut pandemia de covid-19 si am aflat cu groaza cat de grav sunt afectati plamanii...am simtit ca viata mea imi este iar pusa in pericol, si nu eram deloc pregatit sa se opreasca totul atunci. Iar cand a aparut vaccinul a fost o mare usurare pentru mine, am inceput sa vad o raza de speranta. Cu prima ocazie posibila, in martie 2021 m-am vaccinat cu Astra Zeneca, iar in Mai am facut rapelul. Acum astept cu nerabdare doza a 3-a sa pot sta iar usurat ca am mai trecut un hop. 

Hai cu vaccinarea

 Pare că ne îndreptăm cu pași rapizi către întoarcerea la normalitate. Oamenii se vaccinează, cazurile noi tot scad, la noi în cartier masca a devenit o raritate maximă. Locuri disponibile pentru vaccinare sunt mult mai multe decât listele de așteptare, se poate acum vaccinarea fără programare, practic oriunde în țară, se organizează maratoane de vaccinare, drive-in-uri. Pare că ne apropriem de normalitate. Restricțiile sunt ca și uitate, în curând cred că se vor redeschide restaurantele în interior.

Marea Britanie și Israelul sunt pe calea cea bună, după ce au vaccinat marea parte a populației.

India este într-o situație dramatică însă, cu foarte multe noi cazuri și decese.

Iar noi, se pare că am trecut destul de binișor prin cel de al 3-lea val, chiar și prin cele 3 tulpini care au făcut prăpăd prin alte parți, poate a scăzut din intensitate și datorită vaccinării multora.

 

Sper să revenim la normal cât de curând și să nu mai vorbim de un al 4-lea val.

Proteste in pandemie

 Au inceput proteste inca de noaptea trecuta in mai multe orase din tara, cu sustinerea partidului AUR bineinteles. La Bacau s-au dus pana in usa Spitalului de urgenta...

Saptamana trecuta s-au anuntat noi restrictii: pentru localitatile unde incidenta este mai mare de 4/1000 magazinele si alti operatori economici vor inchide la 18:00 vineri-duminica, salile de fitness inchise permanent; pentru localitatile cu peste 7,5/1000 se va inchide la ora 18:00 in fiecare zi. Au intrat in vigoare duminica pe 28 martie, dupa o amanare de 2 zile. Noile restrictii inteleg ca inlocuiesc carantina, deci ma astept ca pe 1 aprilie sa iesim si noi. 

Masurile de restrictii sunt intr-adevar tot mai neclare, se schimba tot mai des, si clar toata lumea este obosita si suprasaturata de tot ce inseamna pandemie. Dar situatia nu este deloc una roz, medicii se plang de lipsa locurilor in spitale, de extenuare, de cazuri tot mai grave si record de pacienti in ATI si multi altii asteptand eliberarea unui loc. Saptamana trecuta a murit Cornelia Catanga, care s-ar fi "tratat" acasa cu invectimina ( asa zisul medicament minune care de fapt este un antideparazitar pentru animale) si a ajuns in stare foarte grava la spital cand a fost prea tarziu. Si tot saptamana trecuta am aflat si de moartea unei vecine care a locuit la parterul blocului pana acum un an...si in ultima perioada am auzit de mai multi cunoscuti care au fost confirmati cu covid. 

Protestele astea si toata furia multor oameni chiar nu sunt de ignorat. Sper ca se vor linisti apele cat mai curand. Dar clar AUR nu va aduce nimic bun si din pacate are tot mai mult succes.

PS. Pare ca a venit primavara, azi au fost 8-9 grade si mult soare, desi cu vant.